Our beloved history

De ceva timp am descoperit ca-mi place sa-mi pierd timpul pe hartie..  sau eventual la pc, scriind asa cum fac si acum. Am observat chestia asta datorita temelor din liceu la limba romana  .. tot felu' de chestiute care iti lasa imaginatia sa se joace si sa inventeze fel de fel de scenarii, personaje si fantezii. Te simti puternic, simti oarecum ca jocul e al tau. Tu esti hipnotizatorul. Toti sunt la mana (pixul/tastatura) ta. Ii poti face frumosi, impulsivi, egoisti, copilarosi, fermecatori, aiuriti, in final totul depinde doar de tine. Toata chestia asta ma fascineaza ! Mi-am facut curaj sa arat inspiratia mea, cel care m-a facut sa fac postarea asta ..

Mi-aduc aminte si acum in ce circumstante l-am zarit prima oara, doar gandul la asta ma face sa chicotesc. Iesisem de la ore, sau poate chiuleam, in orice caz l-am vazut in fata unei mici dughene, un fel de shawormerie falticineana, extrem de populara la vremea ei. Trebuie sa recunosc ca, pt. cateva secunde bune, m-a frapat, daca daca m-ai intreba, n-as sti sa iti spun exact ce.. Avea asa un aer strengaresc si m-a facut sa zambesc pe loc. Nu stiu daca ne-am remarcat reciproc, dar nici ca imi pasa. Imi facuse ziua mai buna. Aveam un prieten la acea perioada, dar.. in mod bizar, in cateva zile un id destul de ciudatel si tare comic mi-a dat add pe messenger. Desi, teoretic eram intr-o relatie, inima mea a tresaltat un pic, reactie fizica normala, nu?! Era el. Si era bine. Si-a prezentat un scurt istoric, desigur totul la superlativ, fapt ce mi-a demonstrat ca-mi merita atentia macar pentru stradania lui de a fabula. Mi-a indrugat verzi si uscate timp de cateva zile, era amuzant si nici nu realizam cat de repede trecea timpul discutand cu el, doar pe mess. Nu era deloc genul meu de baiat, imi spusesem asta din prima clipa in care l-am vazut. Si totusi.. A reusit sa ma combine efectiv, ca sa zic pe sleau. Si acum ma mai gandesc cum naiba a reusit performanta asta doar din discutiile virtuale. 5 zile. Atat a durat. S-a consumat totul atat de repede, incat n-am ramas decat cu niste franturi din conversatia definitorie a unei relatii puerile. Imi dadusem seama ca nu era de mine. "Prea jucaus", prea de tot si nu aveam dispozitia necesara sa educ un copil care facea din fiecare relatie un trofeu in fata prietenilor sai. L-am respectat pentru un lucru totusi .. o inteligenta incredibila. Retin destul de bine ca m-a ametit cu o poveste de familie, siropoasa de felul ei, pe care mai tarziu am aflat ca o spunea mereu pentru a atrage atentia. Era tipul ala de baiat spectacol, care dadea zilnic un one-man-show doar pentru propria distractie. Fetele lesinau, suspinau in timp ce baietii il urau pe ascuns si incercau sa ii invete trucurile. N-a fost cine stie ce, dupa ce s-a terminat asa zisa noastra relatie, l-am pus la pastrare, la loc sigur.

prima noastra poza <3 td="">

desi a trecut atata timp, inca iubesc poza asta 

Dar ghici ce? Ce destin ciudat. Un an mai tarziu am ajuns sa fim colegi la acelasi liceu. In aceeasi clasa si .. mai mult, in aceeasi banca din prima zi de scoala. Unde mai pui ca am fost mereu in aceleasi grupe in proiecte si chiar parteneri la balul bobocilor, toate astea din mana destinului. Ai fi zis ca ne juca o festa. Aveam momente cand il uram si plangeam de nervi, reusea cu un singur gest sa ma scoata din sarite pana ajungeam la o bataie colosala in sala de clasa. O singura data, in toata perioada aceea am simtit ceva ciudat. L-am luat in brate, ca pe oricare alt coleg si .. am avut o presimtire,  m-am simtit in siguranta, protejata si .. iubita. Dar, stai linistit, n-a durat mult, m-a trezit chiar el din reveerie dupa ce mi-a pus mana pe fund. Cu toate astea n-a reusit sa-mi strice momentul. Ma imprietenisem tare bine cu el, imi placea sa-mi las capul pe mana lui  in ora de romana cand citeam cate ceva. Sau chiar imi dadea sfaturi in legatura cu baietii de care imi placea pe atunci. Si el avea o prietena .. Ii raspundeam eu la telefon cand el era plecat la fumat. Mi-era drag de acum. Desi plecam vanata acasa pe piciorul drept pt ca mereu ma pisca in ore. Eram intr-o continua lupta cu el, o intrecere continua dar nu stiu pentru ce. Ne tachinam mereu iar oamenii din jurul nostru ne ziceau constant ca o sa ajungem impreuna. Dar la acel moment luam totul in deradere : "Eu cu el?! Niciodata!!! Nu-l pot suporta!". Tipic adolescentin, nu? De primul Craciun cu clasa la colindat, am mers de mana tot drumul. Mi-era rece la maini. Ma trec fiori doar daca ma gandesc la asta. Am ramas putin in urma colegilor si a dat sa ma sarute. Desigur, am reactionat ca o puritana crescuta de calugarii tibetani, desi nu era deloc felul meu. Sincera sa fiu? M-am speriat. Nu de faptul ca el avea prietena, sa-mi fie cu iertare ci pentru ca m-am gandit pt o clipa ca s-ar putea sa imi placa, iar asta n-ar fi fost prea convenabil. A trecut, am uitat. 

primul gratar, acasa la bunicii lui

repetitii de la balul bobocilor

S-au mai intamplat multe in vietile noastre separate dar am devenit prieteni. Nu retin de ce, am mers toti la el acasa, plouase si era frigut si mie imi era rau si in toata harmalaia aia am reusit sa adorm la el.. in brate, putin dar a meritat. Mai tarziu, in toamna lui 2010, mai exact de ziua lui, intr-un loc atat de drag mie si atat de plin de amintiri s-a produs o extorsiune a unui degajament numit miracol. Ei, doamnelor si domnilor da! Am avut curaj sa-l pup pe bietul baiat. Ce pana mea, doar mai pupasem atatia pana la el, dar cu el.. asa .. era ceva si gata. Am tinut secret amandoi, el iar avea prietena, alta de data asta, cu care eu vorbisem de pe telefonul lui si ii aranjasem treburile, ca o amica buna ce eram, si pe o parte, ma simteam atat de prost ( pt. prima data in viata mea ). Dar totusi atat de bine, pe de alta parte. Restul s-a derulat conform unui scenariu bine pus la punct, am ajuns sa il iubesc in timp record, sa ma atasez de el pana in momentul in care il sufocam cu iubire. Exact ca intr-o comedie romantica, ma simteam adesea protagonista unei astfel de ecranizari. Povestea de dragoste e insirata in cateva postari anterioare, el e baiatul din "Teorema in triunghi" si din "Decembrie, introducere". El e Alex. Acum iubitul meu. 

asa inceput totul ..

clasa a 10-a anunta o mare dragoste

ziua in care mi-a zis primul "te iubesc"

stalpul meu, in orice situatie (17 ani)

sweet escape 2011

preferata mea

Astazi 06.03.2013 la exact doi ani, trei luni si sase zile, am vrut sa ii reamintesc ce trecut frumos avem. Am zis mai demult ca am motive, mii, sa il iubesc. Si as vrea sa stiti si voi cateva dintre ele. 

In primul rand, (nici nu stiu cu ce sa incep), in capul meu e o mare invalmaseala, as spune totul o data. Mi-e mai usor daca ii adresez lui vorbele astea. 

Draga Alex,

Te iubesc tare, mult si apasat, pentru cine esti tu, prietenul meu cel mai bun, exact asa cum esti. Dificil si dezordonat, tare morocanos dimineata si extrem de istet. Te iubesc pentru ca tie iti place mate si mie nu si ne completam. Te iubesc pentru felul in care ma tii de mana sau pentru ca ma saruti pe frunte. Imi stergi lacrimile cand plang desi te enervezi la culme si de asta te iubesc. Te iubesc si pentru ca ma suporti cu toanele si mofturile mele de copil rasfatat si in consecinta ma rasfeti mai mult. Pentru toate micile gesturi pe care le faci ca sa imi arati ca iti pasa de mine, de noi. Te iubesc atat de mult, incat am un nod in gat si nu pot termina propozitia si ma ajuti tu, o termini tu in locul meu. Te iubesc pentru ca simti la fel ca mine, pentru ca iubesti la fel ca mine. Pentru ca esti si atat. Si esti iubitul meu. Te iubesc pentru milioane de lucruri marunte si banale, dar mai mult pentru ca esti singurul care ma poate tine in frau, care sa imi arate calea cea mai buna si singurul dintre noi care mai si gandeste. Te iubesc, sa stii!! 

Heartfell pieces

Recent, am aflat ca lucrurile se schimba, sentimentele se schimba, viziuni, visuri, planuri, dorinte, asteptari, dar oamenii nu. Niciodata ei nu. Acest fapt nu mi-a fost revelat pe cea mai simpla cale, natural; ci mi-a fost impusa in cel mai crud mod posibil, dureros, as zice eu. Nu putem controla sentimente, lucru ce ma dezamgeste profund.  Pana nu demult am crezut ca sunt o zeitate a acestei miscari revolutionare supranumita "influenta asupra ..". De fapt nimic nu sta in mainile noastre, ale muritorilor de rand, cu atat mai putin controlul sentimentelor celor din jur. Se zice ca facem totul in pripa, instinctiv si de obicei din teama. Poate se aplica si in cazul meu, al tau, al lui, nu stiu. 

Spune-mi tu, trecutul acela-i al meu, de ma doare? Oare mai conteaza cine plange sau viseaza? Orgoliul e de vina oricum. Initial, ma simtisem atat de furioasa si de ranita din cauza replicilor seci pe care le primeam, incat nu mi-ar fi venit greu sa categorisesc totul drept o greseala iluzorie, asta daca nu ar fi fost circumstantele acelea, mai speciale cumva. In orice caz, razboiul acesta nu va fi fost prea curand uitat. Oferisem prea usor sentimente prea putin demne de muritori si mai degraba specifice divinitatilor. Crezusem in vorbe dulci cu iz de sentimentalism si tertip, spuse soptit pe-nserat. Am sperat in van atata timp la ceva ce nu avea sa se concretizeze vreodata, pentru ca in adancul sufletului meu ceva imi spunea sa mai am rabdare, ca poate maine balanta se va inclina in favoarea mea si atunci voi avea ocazia sa strig din toti rarunchii tot ce am tinut ascuns vreme de atatea ore, zile, ani, secole de-a randul. Apoi, am trait sa vad ca durerea, nu fizica, cea facuta de doctori iscusiti sa dispara, ci cea launtrica, dincolo de tesuturi si bucati de carne, cea abisala, a spiriului fiintei umane se reabsoarbe exact ca un hematom. Trece, dispare o data cu timpul. 

Am simtit pe pielea mea cum, prin forte proprii, am renascut ca pasarea Phoenix insasi, din propria-mi cenusa si m-am reaventurat tremurand inca pe ringul de dans mult prea aglomerat pentru gustul meu. Am reintrat in joc dar cu un set de reguli bine pus la punct, infailibil de aceasta data. Si totusi, unde-am ajuns? L-am lasat sa intre din nou. I-am acordat incredere din nou. Am inceput sa-l iubesc din nou. De ce?! Pentru ca am aflat, in timp, pe propria-mi piele, ca in viata regreti numai riscurile pe care nu ti le-ai asumat. Asadar, mi-am luat inima in dinti si-am zis " Ce naiba!? ". Am reconsolidat o relatie in paragina si crede-ma ca investitia a fost usturatoare. Sentimente, rani semi-vindecate, reprosuri suprimate si dulcegarii spuse-n loc, am reintregit un tot. Un tot al nostru, format din eu si el. Acest tot se cheama "noi". Cu toate acestea, inca din prima clipa cand l-am primit inapoi, ceva in interiorul meu m-a macinat. Cand pleca abia asteptam sa se intoarca. Dar cand se intorcea nu ma puteam relaxa. Ma temeam tot timpul ca va pleca din nou. 

S-a impus dramatic si a specificat de la inceput conditiile in care se va desfasura relatia. Rememorand momentul, ruland imaginile una cate una, ca intr-un film interior, nu reusesc sa-mi inteleg alegerea, sa inteleg de ce am acceptat acest spectacol, cand unele cerinte ii erau de-a dreptul absurde. Dar poate undeva in subconstient stiam ca asa va fi si-am vrut doar sa-mi pun la incercare intuititia. Am mers pe mana lui pana la capat, am sperat ca poate-n timp a invatat sau chiar mai bine, a descoperit vreo tehnica miraculoasa de a rezolva cu fermecatoarea lui logica, problemele cotidiene ale unui cuplu. Dar ce crezi ? Dupa aproape 9 luni de relatie stagnam la capitolul comunicare, cream zilnic, individual, fortarete in jurul nostru cu scopul de a nu-l lasa pe celalalt, asa-zisul dusman, sa ajunga in miezul nostru, in nucleul fiintei noastre. Asadar, fiecare dintre noi se inchide in cochilia sa si arunca constant cu reprosuri catre celalalt. Daca ne-am aminti ca si celalalt este zeu, nu ni l-am putea insusi si nici nu l-am trada. Caci altfel, ce este aceasta pretinsa iubire ca, in numele ei, sa distrugem tot ceea ce am adorat candva?

Sa intru in detalii intime? Stiu ca-ti place barfa, asa ca-ti fac un hatâr. Ce vrei sa auzi de la mine?! Sa fiu sincera, e dureros. Se ascunde dupa remuscari. Spune ca nu va putea calca din nou la mine acasa de rusinea faptelor sale din trecut. Ca il bantuie replicile taioase si purtarea necunviincioasa. De fapt, nu e nimic adevarat. Nu vrea sa riste sa devina din nou dependent de mine, crede-ma, sunt femeie si simt. Il citesc ca pe o carte de deschisa, fiecare inceput de gand de-al lui imi apartine. Ii e teama de apropiere, prefera raceala asta distanta si are o falsa impresie ca stie tot ce e bine pentru asa-numitul "noi". Crede ca ratiunea ii va oferi un viitor mai bun, ca il va feri de suferinta si va reusi sa gaseasca calea spre fericirea absoluta a sufletului uman, dar habar n-are nefericitul cate probleme ii provoaca in prezent prea-iubita lui ratiune. Tocmai ratiunea nu ma lasa sa-l iubesc pe cat as vrea, pe cat ar vrea, pe cat am merita amandoi. Ratiunea ma impiedica sa-i mai cer sa se schimbe, sau sa-i mai cer socoteala pentru cat ma face sa sufar. 

Nicolae Iorga spunea totusi ca " Fiecare sufera cat simte si mai ales cat intelege.", vorbe de un adevar dureros, avand in vedere ca actiunile lui ma ranesc cate putin in fiecare zi. Poate ca el nu vrea sa inteleaga mai mult de atat. Desi imi vine in minte, in mod involuntar intrebarea " De ce face asta, daca pretinde ca ma iubeste?". Bineinteles ca n-am sa-l mai intreb asta niciodata, nu-mi va raspunde deschis si de vorbe de duh am podul plin. Iti fac o confesiune caci suntem doar noi doua, cred ca de fapt ii este frica se recunoasca ca are o problema. Iar solutia la problema lui sunt eu. Cand eram mai mica si i-am spus bunicii mele despre iubitul meu si despre toata dragostea pe care i-o purtam bunica mea, femeie de trecuta deja de 70 de ani, casatorita de 50 de ani cu acelasi om care i-a fost si sot si tata si prieten, m-a invatat asa " ..ţâcă ia aminte la bunica: femeia frumoasa este o bijuterie, dar femeia buna este o comoara" si din acel moment scopul meu ca viitoare femeie a fost setat sa devin comoara cuiva, pentru ca eram constienta ca puteam fi pentru o scurta perioada de timp bijuteria oricui doream, dar stiam acest lucru nu-mi va aduce niciodata implinirea spirituala la care visam. Asta am incercat, din rasputeri, sa fiu spentru el. Uneori mi-a iesit, alteori am dat gres. Dar macar am incercat cu toata fiinta mea sa-i apartin. In fiecare celula din strucutra corpului meu exista o dorinta arzatoare de a apartine unui tot format din celulele noastre, impreunate. El n-a vazut. Sau poate n-a simtit. 

Zice ca nu suna pentru ca ne vedem in timpul zilei si i se pare stupid sau sufocant, depinde de starea lui. Nu vine sa-mi aduca supa cand sunt bolnava, doar ti-am mentionat mai sus ca nu vine la mine deloc. Nici pomul nu l-am facut impreuna. Stii tu .. pomul de Craciun dupa care sunt innebunita. Dar macar l-am facut cu tata, anul asta. Cel mai important barbat din viata mea cand nu e .. el. Desigur ca pe el, l-am intrebat daca ar vrea sa ne mutam impreuna, mi-a zis ca nu. Ca daca ne-am desparti el ar trebui sa plece, n-ar fi o miscare prea isteata. Bine ca e el istet. Ma enerveaza teribil ca se desparte de mine ca si cum.. ca si cum as fi  un curs facultativ. " De maine nu mai merg la astronomie si-asa nu m-ajuta la nimic!". Se desparte cu usurinta cu care arunci ambalajul de la un chips cu barbeque, nu te uiti in urma, il arunci si-atat. Apoi se redreseaza, spune ca sunt vorbe spuse la nervi, ca-i pare rau si ghici ce? il cred. Vreau sa-l cred. Tu nu ai vrea sa crezi asta daca l-ai iubi? E irascibil, innebuneste in unele momente si din pricina furiei ma izgoneste din inima lui. Treptat, imi fac singura loc si ma cuibaresc pentru o perioada iar in sufletul lui ratacitor. Asta pana cand se enerveaza din nou. Si ciclul continua. De 9 luni, e un spectacol cu casa inchisa. I-am invatat replicile acide pe de rost, uneori ca amuzament le rostesc o data cu el, se innegreste de furie. Majoritatea si-au pierdut din impact, dar prima oara cand le-am auzit am inmarmurit de durere. Socul ca persoana in mainile careia mi-as fi lasat viata in orice moment, sa imi spuna sec ca " ne despartim, nu te mai iubesc, e mai bine asa", era inacceptabil. La primul bis incepeam automat sa plang, era ca un reflex de aparare. Apoi m-am obisnuit. Desi nu-mi sta deloc in fire, n-am incercat nicio clipa sa-l combat. Si stii de ce? Pentru ca nu vad rostul. Am depus de mult armele de distrugere in masa si am stabilit un armistitiu. Il iubesc in momentele lui bune, ale noastre. Il urasc cand ma face sa plang. Il iert cand doreste sa-l iert si il cred cand imi zice ca ma iubeste. Il cred si cand imi zice ca nu ma mai iubeste. Il cred mereu, indiferent de ce-mi spune.

 M-am gandit sa iti spun lucrurile astea atat de negative ca poate macar daca le zic, daca le accept, daca le constientizez, poate-or sa-mi dea pace. Lucruri bune de zis despre el, sunt multe, prea multe sa le pot cuprinde si nici n-am atatea vorbe. Despre noi si mai multe si mai bune-as avea de zis. Dar astea  ti le-am tot zis. M-am laudat cu ele. Mi-am strigat iubirea in gura mare. Si acum nu vreau altceva decat fie sa bine. Sa ma imprietenesc cu el. Sa ma lase sa-l iubesc, atat cat pot, asa cum stiu mai bine. Sa vorbeasca cu mine. Sa-mi indruge verzi si uscate, pentru ca un barbat e stapan pe tacerea lui si prizonierul propriilor lui cuvinte. Sa ma ierte cand gresesc si sa ma-nvete sa fac bine. Sa ma iubeasca-napoi sau.. sa uite de mine.

Evita tragedia!

Totul devenise frivol si lipsit de gravitate, de un timp i se tot repeta obsesiv ca scopul ei era sa sufere, sa (se) insele, sa riste, sa daruiasca si sa piarda uneori. A tot trait cu speranta ca binele i se va intoarce, ca toti gandesc din punct de vedere strict sentimental la fel ca ea, ca iubirea chiar schimba (uneste) oameni si destine. < Dar ghici ce? Oamenii nu se schimba, doar devin ei insisi. >  A-nteles si ea asta intr-un tarziu si oricum ar lua-o se poate lauda ca a rezistat destul de bine, in limbajul filmelor de razboi cred ca se numeste "stoic". In fond mereu a cautat imposibilul, a adaugat tot timpul cate CEVA dar a pierdut ALTCEVA in schimb. Si da (la naiba!), poate ca femeile au mai multa nevoie de barbati decat au barbatii de femei dar asta nu le da dreptul de a se purta asa cum o fac cateodata.
Se spune ca prin dragoste incearca toti sa inteleaga Universul de la inceputul timpurilor. Dar la ea e diferit si-o inteleg. Ei ii fusese dat sa vada dragostea stingandu-se de la un ceas la altul si probabil ca era inca o data dezamagita de sentimentele oamenilor obisnuiti.Si atunci, fara sa mai prelungeasca chinul, caci vedea ca sufletul lui tacea, l-a-ntrebat fara restrictii: "ce vrei?! Razboi sau pace?". Cu clasica sa persiflare, raspunsul il caracteriza.
Se simtea surpata.. din interior de propriile excese. Poate exagerase si nu atunci cand ii repetase continuu ce mult il iubea, ci atunci cand lasase sa se scurrga secunde-n sir fara sa-i aminteasca asta. S-a dezvoltat emotional cu impresia ca exista mereu cate un detaliu care ii scapa in privinta lui.< Dar oare, nu tocmai acea portiune de necunoscut era cea care facea iubirea sa dureze? > Intrebarea asta e ceea ce avea sa o poarte , cu bucurie sau cu tristete, in taina toata viata. La aceasta a revenit cu gandul mereu... Mereu... Mereu.

Teorema in triunghi

A fost prima oara cand mi-am zis ca trebuie sa ma las calauzita de sentimente, aveam atat de rar prilejul sa o fac pentru ca in majoritatea timpului ratiunea si nu simtirea imi era calauza. Dar cand te lupti sa ramai pe linia de plutire si simti ca nu mai are sens sa aspiri la o dragoste fie ea si cat de simpla amanuntele invechite isi recapata prospetimea daca-s rostite de alte buze. Se pare ca e de ajuns ca macar unul din doi sa creada in dragoste, desi stiam cu certitudine ca ce facea din el un barbat se afla tot timpul la o femeie indiferent de identitatea ei. Desi mi se parea absurd sa ma arunc inutil intr-o aventura pentru ca ma gandeam ca in final voi ajunge intr-un triunghi amoros am riscat si deloc surprinzator: am castigat. Cum? Nu m-am aratat infranta nicio clipa, n-am fost sentimentala in momente critice si n-am regretat nimic! Mai mult decat atat, chiar si fara arme am putut castiga o lupta tacuta pentru ca intamplarea descompusa in secvente mi-a prezentat un fel de carte de vizita de-a ei: frica, frustrare si multa nevoie de afirmare; dar e de inteles doar traia intr-un mediu care o domina si isi dadea seama ca exista un tragic cotidian mai profund si mai pe masura noastra decat tragicul marilor aventuri. Gesturile schitate de el "al ei pt. un timp" nu m-au mirat deloc. Se gandea ce sa faca, a vorbi i se parea fara sens. Il cunosteam si ma feream, dar a atacat brusc; n-am putut sa mai rezist. Adevarul este ca amandoi respingeam la momentul acela tot ce insemna o regula, mai incolo am descoperit cat de mult ne asemanam. Imediat dupa ce am inceput sa realizez in ce ma bag mi-a venit involuntar intrebarea: "Incotro?". Eu nu vroiam decat sa raman in septembrie pentru ca primisem colacul de salvare de care avusesem atata timp nevoie. Restul nu-mi mai prezenta interes pana cand .. a inceput un fel de competitie. La cat de mult imi plac provocarile n-am putut sta deoparte si ma felicit ca am procedat astfel. Desi eu nu am avut parte de niciun fel de circumstanta atenuanta nu mi-a fost greu, caci sa lupt contra ei era usor. El s-a dat mai rapid decat ma asteptam de partea mea. In orice caz daca era nebun, nebunia lui se dovedea foarte entuziasta in ceea ce privea viitorul nostru.In fond saraca n-a facut decat bine, caci el s-a strecurat in mine ajutat chiar de ea si-i sunt recunoscatoare intr-un fel. Trebuie sa recunosc ca m-am gandit de cateva ori: "Unde ma voi intoarce daca nu castig?". Dar am stiut sa infrang. Oricum cuvintele acelea se opreau neascultatoare pe varful buzelor ori de cate ori imi veneau in cap pentru ca el .. el avea ceva in privire si-n gesturi, lucru ce m-a facut sa vreau ca toate inceputurile lui de gand sa-mi apartina. De ce? Pentru ca intotdeauna stiusem undeva in adancul sufletului ca purta o masca spre a se proteja de metamorfozele impulsive, de judecata altora. Simula pentru a trai mai mult si mai bine si isi elibera spiritul de tensiunile ce riscau sa il sufoce, de obligatii si responsabilitati. Ii placea sa fie independent, puternic si in special infidel. Lucru care mi-a intarit convingerea ca-mi merita timpul; merita sa-l ajut inapoi. El ma salvase deja o data, acum era randul meu. In timp a devenit ceva obisnuit, facem asta zilnic; ne salvam unul pe altul de cate ori simtim ca lucrurile cotidiene ne fura. Triunghiul n-a rezistat mult, intotdeauna cel mai slab renunta, asa lucrurile au revenit la o relatie nu pot sa-i zic normala caci as minti, mai degraba as numi-o speciala, cel putin asa spun cei din jur care privesc din exterior cu un ochi critic. Nu-mi cer scuze pentru ce am facut desi probabil merit ura ei dar asta e mersul firesc al vietii iar experienta asta mi-a daruit tot ce posed in momentul de fata caci el e binele precum si raul meu. Tot ce am avut nevoie - acum sunt completa!

Decembrie, introducere

     Pentru un copil de 4 saptamani, o luna inseamna o viata de om; la fel si pentru mine, pentru noi. 1 noiembrie - 1 decembrie 2010, sincera sa fiu, ne-am autodepasit. Intr-o luna am trait cat pentru un an; am ras, am invatat (semnificatia emotionala a doua cuvinte extrem de importante), am cunoscut, am suferit, am dezamagit, am mintit, am dat si-am primit, am luat inapoi, am dat iar, am crezut, am mai crescut, am zambit, am regretat, am progresat, ne-am maturizat, am intensificat de o mie de ori fiecare clipa si m-am bucurat ca un copil, am cazut dar m-am ridicat si-am mers mai departe, am castigat un prieten si mai presus de toate am iubit ! .. si inca iubesc cu tot ce am si tot ce sunt. Greseala mea fiind ca a tuturor incepatorilor: am vrut prea mult si prea repede dar tachinarile si certurile micute (pentru care intotdeauna gasim o scuza, un motiv logic pentru care ne purtam asa cum ne purtam) n-au facut decat sa ne intareasca si mai mult ideea de unitate, de contopire a personalitatilor atat cu bune cat si cu rele. Se zice ca e vorba de iubire abia cand ajungi sa ii indragesti chiar si defectele; ciudat e ca noi am inceput invers si de abia acum ne apreciem calitatile. Am ajuns sa ne purtam de parca nu exista decat placere infinita si timp fara sfarsit. Ma vad pe mine in textura pielii lui iar mirosul sau ma linisteste si ma adoarme. Mi-a dat deja totul atunci cand m-a lasat sa trec de zidul insesibilitatii sale in spatiul bine aparat de granite solide dar care ascundea sinele vulnerabil. Si totusi.. poate dragostea sa aiba consistenta? Caci pentru mine este ceva palpabil; sentimentele dintre noi le cantaresc in palme asa cum ii cantaresc capul cand i-l tin in maini...Esentialul e ca imi traiesc propriul roman de dragoste si "creatia" mea va atinge culmi mai inalte; sunt sigura de asta.. presimt ! :x

Ce sunt eu ?!

     Sunt nuanta ta preferata de albastru . Sunt un desen si nici atat. Sunt doar o schita; una neterminata. Am nevoie de talentul tau desavarsit, ca sa te joci cu varfului unui creion deasupra mea, retusand, adaugand, privind si zambind. Sunt un oarecare EU intr-o multime infinita de alti "eu". Sunt acel EU pe care-l cunosteam deja si eu si tu; sau pe care credeam ca-l cunosteam. De fapt, sunt un strain, pe care simt, in mod obscur, ca nu-l pot indeparta de mine. Sunt EU insami : strainul inseparabil de mine, deci, prin tranzitivitate si de tine. Atunci cand cazi eu sunt bratul care te ajuta sa te ridici si sa mergi mai departe. Sunt picatura de ploaie ce se loveste constant, cu putere si perseverenta de geamul tau, al tau .. si-al tau. Sunt un fir neinsemnat de praf intr-o furtuna de nisip. Sunt oceanul si plaja placerii tale. Sunt adierea care te mangaie in miezul unei nopti de vara. Sunt ambivalenta; sunt lumina si umbra in acelasi timp. Sunt focul care te aprinde, te arde, te stinge. Sunt curcubeul de dupa ploaia torentiala, dar inainte de asta sunt tunetul care prevesteste furtuna, uneori sunt furtuna insasi. Sunt primul fulg de nea mult asteptat dupa o toamna prea lunga. Sunt propriul tau rasarit de soare. Sunt glumita care te face sa razi pana la lacrimi. Sunt darul meu pentru tine; unic, pe care-l stii doar tu. Sunt omul pe care ai vrea sa-l strangi in brate inainte sa adormi. Sunt parfumul impregnat in cearseafurile tale. Sunt primul tau gand, dimineata. Sunt versul tau preferat, pe care-l repeti in mod obsedant. Sunt cartea favorita, pe care o recitesti la infinit. Sunt cuvintele care inca nu ti s-au stins pe buze. Sunt imposibilul de ieri metamorfozat in posibilul de maine. Sunt visul din zori si ecoul din noapte. Sunt o secunda din timpul tau. Sunt o pagina din istoria noastra. Sunt copilul din tine. Sunt eul care uneori (te) minte, (te) tradeaza, (te) pierde. Sunt cea care, fara intentie, cateodata, te raneste. Sunt cel mai mare regret al tau si cel mai bine ascuns secret. Sunt cea care inseala, se-nchina, te iubeste si traieste din plin. NU sunt un abur care sa-l poata risipi razele soarelui si nici un chip desenat pe nisip, care sa poata fi sters in bataia vantului. Sunt un nume, gravat in marmura sufletului tau, sortit sa dainuie cat si tine. NU, nu ma arat infranta, nu sunt sentimentala; NU REGRET (aproape) NIMIC ! Cunoaste-ma in timp, asa cum sunt: puerila, temperamentala, pasionala, capricioasa, vulnerabila. Cunoaste-ma pe MINE, a ta Roxana H.

P.s. Acum spune-mi daca vrei, TU cine esti ?!

Funny.familiar.forgotten.feelings.

           Lumea pare in regula azi; e toamna. E perioada aia din an in care mi se face un dor nebun de un pulover de lana cat pt doi, o ciocolata calda si elementul de baza: un oarecare "tu". E perioada aia din an cand ma desprind cu putere de tot ce a insemnat viata mea de pana atunci si ma scufund incet dar sigur intr-o liniste deplina. E anotimpul meu de tranzitie, in care mi-e permis sa ma relaxez dupa o vara aprinsa si sa ma pregatesc pt o iarna poate la fel de tumultoasa ca cea trecuta, sau poate nu..  Am un sentiment ciudat de deja-vu, ca si cum m-as intoarce in timp, anul trecut pe vremea asta si ma incearca exact aceleasi emotii ca si atunci; nu-nteleg de ce, dar imi place. Un lucru e sigur, imi place mult ce simteam atunci. Aparent, nimic nu pare diferit, dar adevarul pur e ca totul s-a schimbat. Ce e mai grav insa, e ca realizez ca totul s-a schimbat si nu va mai fi niciodata la fel. Eu nu mai sunt la fel, tu nu mai esti la fel, nimeni si nimic nu va mai fi la fel ca toamna trecuta. De ce ? Pentru ca asta e mersul firesc al lucrurilor si o data cu asta constientizez ca sunt foarte conservatoare si urasc din toata inima schimbarile de orice natura.