Heartfell pieces

Recent, am aflat ca lucrurile se schimba, sentimentele se schimba, viziuni, visuri, planuri, dorinte, asteptari, dar oamenii nu. Niciodata ei nu. Acest fapt nu mi-a fost revelat pe cea mai simpla cale, natural; ci mi-a fost impusa in cel mai crud mod posibil, dureros, as zice eu. Nu putem controla sentimente, lucru ce ma dezamgeste profund.  Pana nu demult am crezut ca sunt o zeitate a acestei miscari revolutionare supranumita "influenta asupra ..". De fapt nimic nu sta in mainile noastre, ale muritorilor de rand, cu atat mai putin controlul sentimentelor celor din jur. Se zice ca facem totul in pripa, instinctiv si de obicei din teama. Poate se aplica si in cazul meu, al tau, al lui, nu stiu. 

Spune-mi tu, trecutul acela-i al meu, de ma doare? Oare mai conteaza cine plange sau viseaza? Orgoliul e de vina oricum. Initial, ma simtisem atat de furioasa si de ranita din cauza replicilor seci pe care le primeam, incat nu mi-ar fi venit greu sa categorisesc totul drept o greseala iluzorie, asta daca nu ar fi fost circumstantele acelea, mai speciale cumva. In orice caz, razboiul acesta nu va fi fost prea curand uitat. Oferisem prea usor sentimente prea putin demne de muritori si mai degraba specifice divinitatilor. Crezusem in vorbe dulci cu iz de sentimentalism si tertip, spuse soptit pe-nserat. Am sperat in van atata timp la ceva ce nu avea sa se concretizeze vreodata, pentru ca in adancul sufletului meu ceva imi spunea sa mai am rabdare, ca poate maine balanta se va inclina in favoarea mea si atunci voi avea ocazia sa strig din toti rarunchii tot ce am tinut ascuns vreme de atatea ore, zile, ani, secole de-a randul. Apoi, am trait sa vad ca durerea, nu fizica, cea facuta de doctori iscusiti sa dispara, ci cea launtrica, dincolo de tesuturi si bucati de carne, cea abisala, a spiriului fiintei umane se reabsoarbe exact ca un hematom. Trece, dispare o data cu timpul. 

Am simtit pe pielea mea cum, prin forte proprii, am renascut ca pasarea Phoenix insasi, din propria-mi cenusa si m-am reaventurat tremurand inca pe ringul de dans mult prea aglomerat pentru gustul meu. Am reintrat in joc dar cu un set de reguli bine pus la punct, infailibil de aceasta data. Si totusi, unde-am ajuns? L-am lasat sa intre din nou. I-am acordat incredere din nou. Am inceput sa-l iubesc din nou. De ce?! Pentru ca am aflat, in timp, pe propria-mi piele, ca in viata regreti numai riscurile pe care nu ti le-ai asumat. Asadar, mi-am luat inima in dinti si-am zis " Ce naiba!? ". Am reconsolidat o relatie in paragina si crede-ma ca investitia a fost usturatoare. Sentimente, rani semi-vindecate, reprosuri suprimate si dulcegarii spuse-n loc, am reintregit un tot. Un tot al nostru, format din eu si el. Acest tot se cheama "noi". Cu toate acestea, inca din prima clipa cand l-am primit inapoi, ceva in interiorul meu m-a macinat. Cand pleca abia asteptam sa se intoarca. Dar cand se intorcea nu ma puteam relaxa. Ma temeam tot timpul ca va pleca din nou. 

S-a impus dramatic si a specificat de la inceput conditiile in care se va desfasura relatia. Rememorand momentul, ruland imaginile una cate una, ca intr-un film interior, nu reusesc sa-mi inteleg alegerea, sa inteleg de ce am acceptat acest spectacol, cand unele cerinte ii erau de-a dreptul absurde. Dar poate undeva in subconstient stiam ca asa va fi si-am vrut doar sa-mi pun la incercare intuititia. Am mers pe mana lui pana la capat, am sperat ca poate-n timp a invatat sau chiar mai bine, a descoperit vreo tehnica miraculoasa de a rezolva cu fermecatoarea lui logica, problemele cotidiene ale unui cuplu. Dar ce crezi ? Dupa aproape 9 luni de relatie stagnam la capitolul comunicare, cream zilnic, individual, fortarete in jurul nostru cu scopul de a nu-l lasa pe celalalt, asa-zisul dusman, sa ajunga in miezul nostru, in nucleul fiintei noastre. Asadar, fiecare dintre noi se inchide in cochilia sa si arunca constant cu reprosuri catre celalalt. Daca ne-am aminti ca si celalalt este zeu, nu ni l-am putea insusi si nici nu l-am trada. Caci altfel, ce este aceasta pretinsa iubire ca, in numele ei, sa distrugem tot ceea ce am adorat candva?

Sa intru in detalii intime? Stiu ca-ti place barfa, asa ca-ti fac un hatâr. Ce vrei sa auzi de la mine?! Sa fiu sincera, e dureros. Se ascunde dupa remuscari. Spune ca nu va putea calca din nou la mine acasa de rusinea faptelor sale din trecut. Ca il bantuie replicile taioase si purtarea necunviincioasa. De fapt, nu e nimic adevarat. Nu vrea sa riste sa devina din nou dependent de mine, crede-ma, sunt femeie si simt. Il citesc ca pe o carte de deschisa, fiecare inceput de gand de-al lui imi apartine. Ii e teama de apropiere, prefera raceala asta distanta si are o falsa impresie ca stie tot ce e bine pentru asa-numitul "noi". Crede ca ratiunea ii va oferi un viitor mai bun, ca il va feri de suferinta si va reusi sa gaseasca calea spre fericirea absoluta a sufletului uman, dar habar n-are nefericitul cate probleme ii provoaca in prezent prea-iubita lui ratiune. Tocmai ratiunea nu ma lasa sa-l iubesc pe cat as vrea, pe cat ar vrea, pe cat am merita amandoi. Ratiunea ma impiedica sa-i mai cer sa se schimbe, sau sa-i mai cer socoteala pentru cat ma face sa sufar. 

Nicolae Iorga spunea totusi ca " Fiecare sufera cat simte si mai ales cat intelege.", vorbe de un adevar dureros, avand in vedere ca actiunile lui ma ranesc cate putin in fiecare zi. Poate ca el nu vrea sa inteleaga mai mult de atat. Desi imi vine in minte, in mod involuntar intrebarea " De ce face asta, daca pretinde ca ma iubeste?". Bineinteles ca n-am sa-l mai intreb asta niciodata, nu-mi va raspunde deschis si de vorbe de duh am podul plin. Iti fac o confesiune caci suntem doar noi doua, cred ca de fapt ii este frica se recunoasca ca are o problema. Iar solutia la problema lui sunt eu. Cand eram mai mica si i-am spus bunicii mele despre iubitul meu si despre toata dragostea pe care i-o purtam bunica mea, femeie de trecuta deja de 70 de ani, casatorita de 50 de ani cu acelasi om care i-a fost si sot si tata si prieten, m-a invatat asa " ..ţâcă ia aminte la bunica: femeia frumoasa este o bijuterie, dar femeia buna este o comoara" si din acel moment scopul meu ca viitoare femeie a fost setat sa devin comoara cuiva, pentru ca eram constienta ca puteam fi pentru o scurta perioada de timp bijuteria oricui doream, dar stiam acest lucru nu-mi va aduce niciodata implinirea spirituala la care visam. Asta am incercat, din rasputeri, sa fiu spentru el. Uneori mi-a iesit, alteori am dat gres. Dar macar am incercat cu toata fiinta mea sa-i apartin. In fiecare celula din strucutra corpului meu exista o dorinta arzatoare de a apartine unui tot format din celulele noastre, impreunate. El n-a vazut. Sau poate n-a simtit. 

Zice ca nu suna pentru ca ne vedem in timpul zilei si i se pare stupid sau sufocant, depinde de starea lui. Nu vine sa-mi aduca supa cand sunt bolnava, doar ti-am mentionat mai sus ca nu vine la mine deloc. Nici pomul nu l-am facut impreuna. Stii tu .. pomul de Craciun dupa care sunt innebunita. Dar macar l-am facut cu tata, anul asta. Cel mai important barbat din viata mea cand nu e .. el. Desigur ca pe el, l-am intrebat daca ar vrea sa ne mutam impreuna, mi-a zis ca nu. Ca daca ne-am desparti el ar trebui sa plece, n-ar fi o miscare prea isteata. Bine ca e el istet. Ma enerveaza teribil ca se desparte de mine ca si cum.. ca si cum as fi  un curs facultativ. " De maine nu mai merg la astronomie si-asa nu m-ajuta la nimic!". Se desparte cu usurinta cu care arunci ambalajul de la un chips cu barbeque, nu te uiti in urma, il arunci si-atat. Apoi se redreseaza, spune ca sunt vorbe spuse la nervi, ca-i pare rau si ghici ce? il cred. Vreau sa-l cred. Tu nu ai vrea sa crezi asta daca l-ai iubi? E irascibil, innebuneste in unele momente si din pricina furiei ma izgoneste din inima lui. Treptat, imi fac singura loc si ma cuibaresc pentru o perioada iar in sufletul lui ratacitor. Asta pana cand se enerveaza din nou. Si ciclul continua. De 9 luni, e un spectacol cu casa inchisa. I-am invatat replicile acide pe de rost, uneori ca amuzament le rostesc o data cu el, se innegreste de furie. Majoritatea si-au pierdut din impact, dar prima oara cand le-am auzit am inmarmurit de durere. Socul ca persoana in mainile careia mi-as fi lasat viata in orice moment, sa imi spuna sec ca " ne despartim, nu te mai iubesc, e mai bine asa", era inacceptabil. La primul bis incepeam automat sa plang, era ca un reflex de aparare. Apoi m-am obisnuit. Desi nu-mi sta deloc in fire, n-am incercat nicio clipa sa-l combat. Si stii de ce? Pentru ca nu vad rostul. Am depus de mult armele de distrugere in masa si am stabilit un armistitiu. Il iubesc in momentele lui bune, ale noastre. Il urasc cand ma face sa plang. Il iert cand doreste sa-l iert si il cred cand imi zice ca ma iubeste. Il cred si cand imi zice ca nu ma mai iubeste. Il cred mereu, indiferent de ce-mi spune.

 M-am gandit sa iti spun lucrurile astea atat de negative ca poate macar daca le zic, daca le accept, daca le constientizez, poate-or sa-mi dea pace. Lucruri bune de zis despre el, sunt multe, prea multe sa le pot cuprinde si nici n-am atatea vorbe. Despre noi si mai multe si mai bune-as avea de zis. Dar astea  ti le-am tot zis. M-am laudat cu ele. Mi-am strigat iubirea in gura mare. Si acum nu vreau altceva decat fie sa bine. Sa ma imprietenesc cu el. Sa ma lase sa-l iubesc, atat cat pot, asa cum stiu mai bine. Sa vorbeasca cu mine. Sa-mi indruge verzi si uscate, pentru ca un barbat e stapan pe tacerea lui si prizonierul propriilor lui cuvinte. Sa ma ierte cand gresesc si sa ma-nvete sa fac bine. Sa ma iubeasca-napoi sau.. sa uite de mine.