Evita tragedia!

Totul devenise frivol si lipsit de gravitate, de un timp i se tot repeta obsesiv ca scopul ei era sa sufere, sa (se) insele, sa riste, sa daruiasca si sa piarda uneori. A tot trait cu speranta ca binele i se va intoarce, ca toti gandesc din punct de vedere strict sentimental la fel ca ea, ca iubirea chiar schimba (uneste) oameni si destine. < Dar ghici ce? Oamenii nu se schimba, doar devin ei insisi. >  A-nteles si ea asta intr-un tarziu si oricum ar lua-o se poate lauda ca a rezistat destul de bine, in limbajul filmelor de razboi cred ca se numeste "stoic". In fond mereu a cautat imposibilul, a adaugat tot timpul cate CEVA dar a pierdut ALTCEVA in schimb. Si da (la naiba!), poate ca femeile au mai multa nevoie de barbati decat au barbatii de femei dar asta nu le da dreptul de a se purta asa cum o fac cateodata.
Se spune ca prin dragoste incearca toti sa inteleaga Universul de la inceputul timpurilor. Dar la ea e diferit si-o inteleg. Ei ii fusese dat sa vada dragostea stingandu-se de la un ceas la altul si probabil ca era inca o data dezamagita de sentimentele oamenilor obisnuiti.Si atunci, fara sa mai prelungeasca chinul, caci vedea ca sufletul lui tacea, l-a-ntrebat fara restrictii: "ce vrei?! Razboi sau pace?". Cu clasica sa persiflare, raspunsul il caracteriza.
Se simtea surpata.. din interior de propriile excese. Poate exagerase si nu atunci cand ii repetase continuu ce mult il iubea, ci atunci cand lasase sa se scurrga secunde-n sir fara sa-i aminteasca asta. S-a dezvoltat emotional cu impresia ca exista mereu cate un detaliu care ii scapa in privinta lui.< Dar oare, nu tocmai acea portiune de necunoscut era cea care facea iubirea sa dureze? > Intrebarea asta e ceea ce avea sa o poarte , cu bucurie sau cu tristete, in taina toata viata. La aceasta a revenit cu gandul mereu... Mereu... Mereu.