Therapy session : superficial sau nu?!

Am o dispozitie proasta , la plic . Va rog insistent turnati apa si amestecati ! Deja stiu cateva prietene care-or sa-mi tina morala, ca tind spre Emil Cioran (desi nu vad nici o asemanare intre mine si negativistul ala neinteles) inainte sa ajunga macar la jumatatea primei fraze :)). Stii , am citit tot felul de carti siropoase unde afurisitele alea de protagoniste sunt indragostite iremediabil pana peste cap si, dupa ce trec printr-o serie de incercari si aventuri , ajung din nou la marea lor iubire si the end ( the happy end ! ) . Eu nu pot sa-mi dau seama care e toata smecheria aici , de unde stii cand e cu adevarat dragoste si nu doar o chestie asa , superficiala ?! Toata lumea vorbeste despre iubire de un timp incoace, revistele dezbat tema dragostei de parca e noul trend al sezonului primavara-vara . In fond ce e ? un angajament si o alinare sau o recunoastere brusca si isterica ..? Cum stii ca el e marea ta dragoste care o sa te obsedeze si care-si va pune amprenta asupra intregii tale vieti? Si chiar daca tu esti casatorita cu X, ai o familie cu doi copii frumosi si o cariera de succes, noaptea te mai gandesti inca la ce ar fi putut fi , dar tu ce ai facut ? i-ai pus mitraliera la cap si i-ai ras in fata (in termeni terestri "v-ati despartit").. sau asta o fi doar in filme ? Ma ametesc toate balivernele astea si , chiar in momentul de fata stau si ma intreb de ce m-am apucat de post-ul asta daca stiam ca nu o sa-l termin .
E prea plictisitor ca sa-l mai pot continua dar totusi poate ma va arunca intr-un al stadiu al "dispozitiei proaste", nou , mai putin monoton , asa ca ma surprind scriind inca .

Inspiratia initiala mi-a venit dupa ce am citit postul Ankai, care dupa parerea mea e genial, eu ma regasesc super-mult, de fapt parca a scris oarecum despre mine , dar revenind la oile noastre lets start the therapy !

Exemplu :


" Ii uram toate obiceiurile, dar tot il iubeam pentru un motiv inexplicabil. Imi placea sa-l numesc, mai mult pentru mine, " ras-motivul " si juram mereu ca e si singurul care conta.De obicei era asa de usor de ghicit, toate sentimentele ii dansau pe chip si strigau din toate puterile catre mine, chiar si atunci cand doar sopteau pentru el.Acum.. negarea lui ma intriga. Merit sa stiu adevarul si nu doar ce-i este lui mai simplu sa-mi spuna.Am o dorinta acuta de a-mi varsa sufletul pe masa dar in schimb debitez prostii in continuare si mi-e frica c-o sa scurtcircuitez spunand aiureli.Simplu, aberez.Cel mai tare ma enerveaza ca are o metoda avansata de tortura psihica, imi plateste cu aceeasi moneda si asta e cu mult peste limita mea de acceptare.Ma face la propriul meu joc, n-am nicio scapare si nicio strategie.Stii cum se spune , e relativ dar tot doare. In final, sufletul meu a ajuns proprietate publica si daca mi-ar ajunge mana pana-ntr-acolo, sunt absolut sigura ca dezgustul m-ar apuca de degete.De ce? Pentru ca l-am lasat sa plece chiar de n-a meritat fara sa ascult macar ce are de zis in legatura cu ce simte. Am fost o nemernica care l-a cumparat si l-a vandut dintr-o singura privire fara sa stiu vreodata cat mi-a apartinut cu adevarat din el.
~ I have 2 win myself, it's all or nothing ! "


Ok, il iubea dar n-ar fi putut niciodata sa argumenteze de ce, totusi il stia acolo for better or for worse, ii auzea vocea, ii simtea prezenta si mult timp n-a putut da afara gandul ca locul lui era acolo. Si acel "acolo" era langa ea, mereu.  La urma urmei e vorba de sentimente nu de nenorocita aia de ratiune, dar intrebarea e ce fel de iubire era aia ? superficiala sau nu?! Si cum ne dam seama care sunt diferentele ?!
                   Give me the words ..
                                
Nouvelle Vague - In a manner of speaking